Gândurile lui Ștefan

Aș fi vrut să fie doar gândurile mele neștiute nici de stele. Nu se poate, pe calea blogului, stelele pierd exclusivitatea gândurilor. În rest gândurile care mă urmăresc și macină sub formă de păreri, opinii, argumente și credințe. Mărturisire urbană în ritm de scurte idei.

Traducere in orice limba

sâmbătă, 29 iulie 2017

Nu poți vedea zâne

Nu poți vedea zâne, dacă nu ești zănatec! Așa spunea Nichita Stănescu și nu mi-e clar dacă a văzut zâne ori, pur și simplu, a fost zănatec. Știa el ce știa.
Eu vreau să văd zâne și potrivit rețetei trebuie să mă transform. Poate am noroc și zânele sunt chiar lângâ mine. Ce mă fac dacă au plecat? Sau dacă nu, ce mă fac dacă nu o să-mi placă zânele lui Nichita? Sau eu voi vedea doar zânele mele? Aceeași măcinare a gândurilor, doar întrebările se schimbă.


Cred că stând și frământând nu mă ajută la nimic, astfel că încep ușor. Zână, zânișoară, zânuță, o invoc , o strig și nimic! Înseamnă că zâna mea ar putea fi departe ori se lasă vazută mai greu ori deloc.
Am așteptări normale și se pare că nu sunt suficiente, de vreme ce zâna nu se arată. Dacă nici măcar o zână nu mă vrea, îmi pierd speranța că voi găsi mai multe.
Oare nu sunt destul de zănatec? Sau ar trebui să mă îndoiesc de existenţa zânelor? Gânduri, întrebări şi clipele mele se scurg aparent nefolositoare.

“…şi a rămas din mine doar o mirare visătoare…”



Sursa foto: mansimonaallice.ro

marți, 18 iulie 2017

Oamenii nu mai ajung în paradis

Nu-ți da sufletul celui care îți promite Paradisul, dăruiește-l în schimb celui care este capabil să te urmeze până și în Infern. Cuvinte aparent frumoase puse lângă o fotografie sugestivă bântuie mediul virtual. Nu sunt de acord.
Nu sunt de acord pentru că între aceste vorbe meșteșugite e plantată o capcană. Ceva îmi pare nelalocul lui dincolo de veșnica antiteză paradis - infern.
Atenția ne este deturnată de acel cineva prezent în propoziție cu rol determinant. Noi nu mai contăm, ci doar persoana care ne promite paradisul sau ne urmează în infern. Acțiunea noastră de a merge în infern sau de accepta promisiunea paradisului este trecută pe plan nesemnificativ.


Astfel acceptăm că suntem oameni de mâna a doua. Eu refuz să merg în infern și accept promisiunea unei anumite persoane de a ajunge în paradis. Construcția frazei contribuie la întinderea capcanei, adică mai bine ceva cert, mersul în infern, decât ceva ipotetic, mersul în paradis. Nu se vrea focusarea pe acțiunea actorului principal.
Și până la urmă nu îmi este clar, mersul în infern sau paradis e o opțiune sau o condamnare. O chestie e să optezi pentru infern și alta e să fii condamnat să mergi în paradis.Cam în aceste nuanțe ne insuflă cineva că ar fi mai bine să mergem în infern decât în paradis. Totul bazat pe câteva chestii de atașament emoțional.
Și nici nu cred că e folositor acelui cineva să meargă în infern cu mine atâta timp cât eu am optat pentru această cale. E altceva dacă nu am de ales și acel cineva este altruist și mă urmează.
La fel nu înțeleg cum poți da sufletul celui care promite și dărui celui care îți oferă ceva cert. Partea cu dăruitul e mai mișto și influentează pozitiv, astfel că tendința este să dăruiești, ca fapt pozitiv, față de banala acțiune de a da.
Și până la urmă piesa centrală este sufletul. Metaforic îl dai cuiva și pare aparent logic, nu îți mai trebuie din moment ce ajungi în rai sau în infern. Nu am fost pe acolo de aceea presupun că, odată ajunși, nu ne mai este de folos.
Mă gândesc că, dacă nu este vorba de o metaforă, ați da sau dărui sufletul reprezintă o acțiune conștientă sau mai puțin în urma căreia ori renunți la suflet ori ești păcălit să-l dăruiești.
E clar că e ceva din vechile încleștări între bine și rău, între infern și paradis, nefiind exclus să cădem pradă uneltirilor vreuneia dintre tabere care și-au ales să cucerească omenirea.
Se pare că e mai ușor să ajungi în infern decât în paradis. Există promisiunea paradisului și restul trebuie să îl faci tu, să muncești ca la momentul final să ajungi acolo. Și nu e ușor deloc.
Aleg promisiunea paradisului și voi lupta să o transform în certitudine, decât să aleg calea ușoară a infernului. Nu îmi dau și nici nu-mi dăruiesc sufletul pentru că el este comoara mea și singura cale de a ajunge în paradis.

E clar! Oamenii nu mai ajung în paradis.

Sursa foto: nazarenodelaroda.com


miercuri, 5 iulie 2017

Uneori e prea târziu

Târziu e seara față de zi sau dimineața față de noapte. Depinde ce ai făcut sau ce nu ai făcut. Totul se învârte în jurul unui moment potrivit. E târziu să mai faci un lucru sau ai făcut un lucru, dar târziu.
Judecățile acestea nu sunt întâmplătoare. Sunt anumite momente când ne întrebăm dacă e timpul potrivit sau am întârziat. Așa că uneori stăruim să aflăm și alte ori renunțăm. Nu știu care e proporția.
Trăim neîmpliniri. E prea târziu să mai iubești, ceva s-a calcifiat în tine și nu mai speri că poți iubi. Poate nu mai ai curaj, poate nu vrei să suporți un eșec, așa că e mai simplu să fie târziu.


Chiar că e simplu să spui că e târziu să mai iubești! Faci o mârșăvie, dar e mai confortabil. Ea stă frumoasă și strălucitoare în soarele îndrăzneț, iar tu alegi liniștea în schimbul unui posibil refuz. Și veșnic te va bântui gândul că putea să fie altfel.
Trăim nenorociri. Parcă e prea târziu să mori, mai stă în firea umană să le înfrunți, să le treci, să arunci poduri peste prăpăstii, mari cât o speranță.
Nu se merită să mori, dar sunt momente în care nu mai suporți, ai fi vrut nici să nu exiști. Deja e prea târziu, ai început să trăiești unele nenorociri. Și nu se merită să mori, aproape le-ai terminat.
Mergi înainte din inerție și lipsit de putere. Deja e prea târziu să fi curajos, limita ai depășit-o și te îndrepți spre alta, fără să știi unde și când.
Istovirea e o stare prezentă și nu mai e suficientă să te oprești. E limpede că doar nopțile ți-au mai rămas ușoare. Și pentru a merge înainte nu mai e nevoie de curaj. E prea târziu.
Uneori, pur și simplu, e prea târziu. Ar trebui să ne împăcăm cu ideea. Și să vedem ce facem în continuare. Nu pare a fi sfârșitul lumii, deși înăuntru se prăbușește toată ființa interioară.

 Și după târziu, oare ce mai e? Un alt târziu? Sau mai putem iubi ori gândi dacă e înțelept să murim, sau putem recăpăta curajul?

Sursa foto: www.trilulilu.ro



luni, 19 iunie 2017

Concert, distracție și Kings of Leon


A trecut ceva vreme de la ultimul concert  și a părut opurtunitatea de a vedea bandul faimos mai ales după melodia Sex on fire. Zis și făcut, regulamentar la ora potrivită la arena națională.Mulțime buluc, intrare ușoară pentru cei ca mine, posesori de bilete zona golden.
O diversitate copleșitoare de oameni, cupluri, găști de fete sau băieți, uneori chiar amestecați. Se vedea clar că unii tipi au venit doar pentru partenerele lor sau să agațe gagici cărora nu le este străin sexul în flăcări. Mi se pare că în ambele situații au căzut într-o capcană, au fost aduși să învețe cum e să te joci cu focul și să îți iasă figura. Succes, mă gândesc că le-ar mai trebui!
După o încălzire aproape reușită a Laurei Pergolizzi au venit kings care s-au pus pe cântat ca la carte. Din repertoriu știam doar două melodii, cea cu sexul și Use somebody. Am descoperit că și ei au baladele lor, puțin mai diferite decât ale noastre, și că zidurile pot cădea peste tine (Walls).

video

Sunetul mișto și formația profesionistă. Au venit și au cântat cât s-a scris în contract, fără interacționare cu publicul, fără vreun bis. Au venit, au cântat, au plecat. La despărțire mi s-a confirmat  faptul că solistul e sudist. A ținut să zică God bless you.
Preț de câteva ora mi s-a confirmat că fetele dansează mai mult ca băieții și că mișcările lor sunt dezinvolte. Unele dansau mai ascuțit, altele legănat, în esență nu contează cum, idea e că se dansa. Băieții parcă veniseră să ia lecții de la meseriașii în sex on fire. Nu e rău!
Am văzut și disperați să stea musai în fața scenei. Eu nu îi înțeleg, poți vedea spectacolul și puțin mai în spate, nu e neaparat să fii stropit de transpirația solistului. Și culmea e că pe ecran arată mai bine.

În rest a fost concert în toată regula pe arena naționala cu copertina trasă și Kings of Leon pe scenă, lume pestriță și îmbulzeala specific în preajma scenei, bere la discreție, dar contracost, și toalete la etaj.





duminică, 28 mai 2017

Timpuri cu cai

Când v-ați gândit ultima oara la cai? La animale, nu la cei putere? De curând am discutat cu cea mai bună prietenă despre cai în cuvinte plăcute, farmecul datorându-se faptului că ea urmează un curs de echitație.
Efectiv m-a cuprins o melancolie cu parfum de copilărie aventuroasă la bunici, alături de caii din gospodărie. După ce aroma trece, amintirea e nemiloasă pentru că te lasă cu ce nu ai, cu cea a trecut, cu ce ai pierdut.
Acum regăsesc caii așa cum îi știam. Poate mai frumoși, mai impetuoși. Au un aer de regalitate, iar zestrea ereditară îi face să mai simtă călcâielele năvalnicului Gingis Han ori greutatea ambiției lui Alexandru cel Mare.


Caii sunt elementele stabile ale istoriei și legendelor, dovezi de curaj și devotament. Sunt convins că tocmai aceste necuvântătoare au făcut pe unii oameni niște eroi. De la haiduci la voievozi, de la conducători de oști la împărați, caii i-au purtat spre măreție, acte de curaj nemaiîntâlnite. Pur și simplu i-au băgat în istorie.
Napoleon nu a călărit vreo bicicletă ori motoscuter, iar Atila nu a cutreierat câmpia panonică aruncând pietre de hotar călare pe vreo motocicletă prăfuită.
Nu îmi imaginez carpeta brodată cu răpirea din serai fără cai. Cum să duci până la capăt actul de răpire fără cai. Nu comentez dacă a fost sau nu chiar o răpire, dacă primul călăreț e Belmonte sau nu. Mai mult mă preocupă faptul că nu sunt mai mulți cai.
În aceeași rezonanță nu acept pe Zorro sau pe Făt-Frumos fără cai. Biologicul poveștii sau al reprezentării cinematografice face ca legătura personajului cu un cal să fie de esență. Așa e stabilit, un murg să își salveze stăpânul și celălalt să mănânce un vătrai de carbuni încinși și apoi să zboare. Iată imperfecțiunea eroilor dacă ar fi să fie văduviți de caii lor!
Unele nebunii au fost consemnate legate de cai. Nu stiu care ar fi mai mare, faptul că un cal a devenit senator sau ca ditamai regele ar fi dat regatul său pentru un cal. Nu am urmărit ce a făcut Caligula cu senatorul cal și nici dacă Richard al III-lea și-a găsit bidiviu.
Și Rosinante și-a purtat stăpânul cu demnitate pe drumurile Spaniei, și Pisicuța l-a dus pe Calistrat Hogaș pe cărările Munților Neamțului. Amândouă iepe și parcă mai hotărâte și mai de încredere. Uite așa drumurile prăfuite ale Spaniei au ceva în comun cu modestele cărări de munte, niște cai.

Oricâte exemple aș găsi, apare același patern, eroul nu există decât în prezența calului. Parcă e o știrbire a meritului de erou, oarecum acceptată.


Sursa foto: europosters.ro

sâmbătă, 29 aprilie 2017

Mai scurt nu pot!

Mai scurt nu pot stimată doamnă! Așa încep un articol pe care aș vrea să îl fac manifest zilelor ce vor urma. Ce a fost în trecut chiar nu mai contează și mă simt de parcă suntem în vreun război al nuștiucui cu cineva ori stăm pironiți de vreun timp străin. E o rapiditate, doamnă, pe care nu mi-o pot explica filozofic.
Și vor veni zile, doamnă, și vom închina pocale de șampanie, iar cutremurele le vom vedea la televizor în reluare. Nopțile ne vor ține tovărășie la nesfârșit.
Mai scurt nu pot stimată doamnă! Și soarele caută un asfințit superb, iar eu îngrop cristalele de rună în chip neprihănit de om frumos. La ziduri mă asediază vizigoții care nu agrează conceptul meu unitar de bine.


Stârpesc grădina de trandafiri și încep să cultiv căpșuni, căci am pierdut afrodisiacul calculat în petale roșii. Și perna îmi stă chinuitoare în ceafă, zâmbindu-mi bănuitoare.
Iar gândurile prind închipuiri năzdrăvane, doamnă, și mă poartă pe căi năstrușnice și în florării bizantine. Semafoarele clipesc într-o demență prăfuită, cred că vor să mă încurce.
Mai scurt nu pot stimată doamnă! Și nori pufoși mă priveghează când mâinile mi le încolăcesc pe cerc. Ispitele delicioase îmi aruncă tăioase priviri și mă biciuiesc semandicoase.
Car inerte greutăți și împrăștii cu nesaț cuvinte grele pe câmpie. Lumini mă urmăresc formând coloane oprite la bariera din mărginime. Notorii fântâni cu monede mânjite mă împidică să mă plimb prin muzeul în aer liber.
Dorințe răzlețe mă înlănțuie, doamnă, într-o poveste fără de sfârșit în care tangoul  se dansează doar în doi. Și zări nesfârșite și probabilități pe măsură.

Mai scurt nu pot stimată doamnă! Cuvintele mă osândesc să le pun în ordinea gândurilor buclucașe.

Sursa foto: descultaprinviata.wordpress.com

luni, 24 aprilie 2017

Nopți cu soare de argint

Când mă culc am șanse să am vecin soarele argintiu și niciodată nu mă dumiresc care dintre noi este mai gânditor. Amândoi suntem tăcuți. Poate nu există nicio competiție și, pur și simplu, suntem gânditori pe timpul cât suntem tăcuți. Sau acestea sunt firile noastre cosmice sau e dat să ne întâlnim la întretăierile tăcerilor și gândurilor noastre.
Mă culc și rezemându-mă pe mâna dreapta țintesc pe fereastră același soare argintiu de noapte. M-am învățat să împărțim cosmosul de pe corpuri cerești diferite. Mai mult parcă am fi semnat chiar un tratat cosmogonic de bună vecinătate.


Nu mă încadrez între aceia care cred că în anumite etape astrale ar avea o influență nocivă asupra oamenilor. Nu putem să învinovățim sărmanul soare argintiu pentru toate ieșirile noastre furioase.
Recunosc că putem să îi reproșăm alte chestii, cum ar fi pasivitatea, neimplicarea, răceala și câte altele. Dar ce să facă un asemenea astru în mișcarea predestinată?
Aceleași nopți cu același soare și doar gândurile mai tulbură monotonia zărilor întunecate. În colțul meu de lume lucrurile sunt tăcute pe toată lungimea nopții. Nu știu cum ar fi dacă aș locui pe soarele nopții.
Demult am aflat că prin mișcarea în jurul pământului, astrul întunericului nu își devăluie oamenilor o anumită parte a suprafeței sale. De ce să nu procedeze și pământul la fel? Și să-i lase necunoscute câteva insule, întinderi de ape.
Dacă se va ajunge aici, voi fi afectat? Voi vedea și până când această ipoteză să prindă suflu, voi continua să accept ca soarele nopții să îmi străjer, prieten, companion și uneori rival în gânduri și tăceri.
Și iar mă culc și mă sprijin pe mâna dreaptă fără de folos, astrul nopții lipsește din fereastră. Pesemne că are alte chestii mai bune de făcut.


Așa dau dovadă de un romantism superîntârziat, provocat de evadări urbane în nopți cu soare argintiu.